Inca de pe atunci vulpea era vanatorul

Mi-a plãcut mai mult decât „Regele se înclinã şi ucide”, cealaltã carte de Herta Müller pe care am citit-o. Este mai mult, sper sã nu oripilez pe nimeni, în stilul lui Cãrtãrescu („Orbitor” este una din marile mele slãbiciuni literare), cu simboluri şi metafore, cu încercarea de a reda mai mult cum te simţeai în comunism decât un mesaj foarte bine articulat verbal.

Este acea atmosferã şi acea trãire a unui sistem aberant care te domina prin fricã şi de care te „eliberai” doar temporar prin plãceri imediate, unde viitorul nu prea avea sens. Este o reconstruire înspãimântãtoare a unui cotidian lipsit de speranţã, de bucurie autenticã, de umanitate, dominat de spaimã, ca al unui animal aflat în continuu sub bãtaia puştii unui vânãtor sadic care nu ucide imediat, ci te tortureazã cu indicii insidioase ale prezenţei sale, astfel încât nu te poţi bucura de nici un moment al vieţii, ajungând de fapt sã trãieşti o viaţã care nu mai e a ta, e a tuturor, în aceeaşi neputinţã şi mizerie comunã.

„Dacã lumea este o inimaginabilã şi apãsãtoare înşiruire de închisori concentrice , în care-ţi ispãşeşti condamnarea pe viaţã, mai eşti, de fapt, în viaţã? Sau te amãgeşti mimând umanitatea într-un cotidian pe care nici frumuseţea inocentã a naturii nu-l poate lumina”

„Obrajii Adinei ard, bãrbia i se lasã, mâinile îi sunt umede, micile feţe care ţipã sunt ca o imensã flegmã cu ochi ce privesc spre cer.”

„Toţi au tras în aer, spune bãtrânul cu cãciulã de blanã, aerul era în plãmâni.”