O faclie de Pasti

Descriere

Peste toate trece o undă de farmec, de împăcare cu viaţa, care dacă nu ia decât forme uşoare şi superficiale, trăite de oameni naivi cu manii inofensive, este un semn că existenţa obştească se desfăşură la adăpost de marile încercări. Aceasta este atmosfera "Momentetor" în care este răsfrântă o societate oarecum cristalizată, cultivând plăcerea de a trăi. Ea înfăţişează o a doua generaţie după a "Comediilor", unde decorul este mai burghez, mahalagesc, unde oamenii nu sunt de obicei funcţionari şi cucoanele nu sunt încă franţuzite: lume de mici negustori, trăind patriarhal, cu stăpâni aspri, dar creduli, straşnici în capitolul onoarei familiale; cetăţeni zeloşi, membri ai gărzii civice, politizând, deşi abia ştiu să silabisească gazetele, iniţiindu-se în practicile tinerei democraţii începătoare, străjuiţi de femeile lor romanţioase. Între "Comedii" şi "Momente" se aşază răstimpul unei generaţii, împrejurare confirmată şi de cronologia operelor, dacă ne gândim că " Comediile" sunt scrise între 1877 şi 1885, în timp ce "Momentele" în cea mai mare parte a lor sunt compuse începând din 1899. Dar ca şi "Momentele", "Comediile" nu conţin în genere nici o asprime, atmosfera rămâne împăcată, încât verva ironică a scriitorului nu trece dincolo de sublinierea unui comic de situaţii. O singură dată în teatrul său, satira lui Caragiale a devenit mai crudă, în "O scrisoare pierdută", şi o singură dată în povestirile sale, satira mi se pare amară, în «Grand Hotel "Victoria Română"». (...) În"O scrisoare pierdută", satira instituţiilor noastre democrate, funcţionând fără sprijinul educaţiei interioare a omului chemat să se bucure de binefacerile lui, neadevărul regimului politic al vremii, revelat de atâtea ori de critica junimistă, să asculte viziunea "cetăţeanului turmentat", personaj construit cu largi mijloace de stilizare tipizantă, ca în comedia molierească, în care este înfăţişat martorul naiv, dezinteresat şi perplex al farsei politice, omul anonim din marea mulţime nesocotită. (...)
Noua viziune realistă a omului, legat de spaţiu şi de timp, a intrat decis cu contribuţia sa în tehnica literară a scriitorului nostru. (...) Oamenii lui Caragiale trăiesc într-o lume fără obiecte, vidă, cu foarte rare indicaţii asupra costumului lor, fără vreuna cu privire la decorul caselor în care locuiesc sau al lucrurilor pe care le manipulează. Caragiale nu este un descriptiv vizual. Impresia atât de vie a mediului (chiar a mediului social, o categorie literară a vremii pe care de altfel scriitorul o ironizează. Vezi "O blană rară", 1896, Opere, III, p. 266, şi observaţia lui Zarifopol, p. 343) provine din implicaţiile valorii personajelor, surprinse în nota vocabularului, a intonaţiilor, a particularităţilor sintactice şi stilistice, încât ni se pare a vedea aievea oamenii şi înconjurimea lor, numai pentru că suntem puşi în situaţia de a-i auzi atât de bine.
Tudor VIANU, "Scriitori români", Bucureşti, Editura Minerva, 1970.

O FĂCLIE DE PAŞTI
Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă subt umbrarul de dinaintea dughenii, aşteptând diligenta, care trebuia să fi sosit de mult: e o întârziere de aproape un ceas.
Este lungă şi nu prea veselă istoria vieţii lui Zibal, dar aşa cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rând una câte una fazele ei mai însemnate...
Precupeţ, vânzător de mărunţişuri, samsar, câteodată şi mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor şi ştergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieşi - toate le încercase după accidentul care-l făcuse să-şi piarză locul de băiat într-o mare dugheană de vinaţuri. Doi hamali coborâseră în beci un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînţelegere se ivi între dânşii la împărţeala câştigului.
Unul din ei luă un crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână şi lovi în frunte pe tovarăşul său, care căzu ameţit şi plin de sânge la pământ.
Băiatul, văzând sălbăticia, dete un ţipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să iasă din ogradă şi, trecând pe lângă băiat, ridică mâna asupra-i... Zibal pică leşinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni, când se întoarse la stăpân, locul lui era ocupat.