Aventurile lui Huckleberry Finn

Descriere

"Îşi au şi cărţile destinul lor", spune un vechi dicton latinesc. Unele îmbătrânesc repede, altele rămân "veşnic tinere", sau în orice caz înfruntă cu succes examenul timpului. Aventurile lui Huckleberry Finn îşi încântă de aproape un secol cititorii de toate vârstele, fără să dea semne de îmbătrânire. Dimpotrivă, judecând după numeroasele ei ediţii publicate în Statele Unite şi în diferite ţări ale lumii, capodopera lui Mark Twain cunoaşte, în zilele noastre, o popularitate fără precedent, însoţită de un prestigiu din ce în ce mai mare în rândurile specialiştilor. Scriitori cu renume, ca poetul englez T. S. Eliot sau ca romancierii americani Faulkner şi Hemingway, i-au adus elogiile cele mai vibrante. Faulkner, de pildă, socotea că Aventurile lui Huckleberry Finn ar putea fi, după "Moby Dick" a lui Melville, "cea mai mare carte din literatura americană", iar Hemingway afirmă, şi mai categoric, că "e cea mai bună carte pe care-am avut-o vreodată".
Să vedem, însă, ce le spunea Mark Twain "băieţilor şi fetelor cu sufletul curat", cărora li se adresa în bună măsură, deşi viza un public mult mai larg. în primul rând, le spunea că, într-o societate strâmb alcătuită, ca aceea existentă în sudul Statelor Unite înainte de Războiul Civil din 1861-1865, un băieţandru ca Huckleberry Finn, deşi lipsit de educaţie şi de "maniere bune", avea mai multă omenie decât adulţii mai mult sau mai puţin cultivaţi, întâlniţi de el în târguşorul St. Peter-sburg şi în alte orăşele de pe malurile fluviului Mississippi. Această omenie iese la iveală mai ales în atitudinea lui Huck faţă de negrul fugar Jim, pe care-l ajută să scape de sclavie ori de câte ori are prilejul. La început (vezi capitolul VIII), vagabondul Huck îi făgăduieşte lui
în legătură cu stilul Aventurilor lui Huckleberry Finn trebuie spus de asemenea că el reprezintă, în literatura americană, un caz aproape unic, de adecvare desăvârşită a "mesajului" la mijloacele de expresie menite să-l comunice. În prefaţa la o ediţie a cărţii lui Twain, publicată în 1950, T. S. Eliot mărturisea: "Lectura repetată a cărţii nu face decât să-ţi confirme şi să-ţi adâncească admiraţia pentru consistenţa şi perfecta adecvare a stilului. Acesta e un stil care, la epoca respectivă, constituia - atât în Anglia, cât şi în America - o inovaţie, o nouă descoperire în cadrul limbii engleze".
Stilul Aventurilor lui Huckleberry Finn ne cucereşte în primul rând prin naturaleţea şi savoarea felului de a vorbi al personajului principal. Faptul că Huck îşi povesteşte păţaniile într-un limbaj propriu vârstei şi mentalităţii sale contribuie în mare măsură la sentimentul de autenticitate pe care-1 încearcă cititorul de orice vârstă la lectura cărţii. Felul de a vorbi al lui Huck implică un fel particular de a vedea lumea, cu o prospeţime care-şi are temeiul în contactul acestui vagabond cu natura. Dar nu numai Huck, ci şi celelalte personaje se exprimă firesc, autorul caracterizându-le şi prin mijlocirea limbajului, într-o notă explicativă pusă la începutul romanului, Twain precizează că a folosit "un număr de dialecte", şi anume: "dialectul negrilor din Missouri, forma extremă a dialectului vorbit de pădurenii din sud-vest, dialectul obişnuit vorbit în "districtul Pike", precum şi patru variante modificate ale acestui din urmă dialect". El adaugă că nu a folosit la întâmplare aceste dialecte, ci "printr-un mare efort şi fiind călăuzit şi ajutat de o familiarizare personală cu toate aceste forme de vorbire".
Evident, în traducere, o parte din farmecul felului de a vorbi al personajelor se pierde, oricât ne-am fi străduit să găsim echivalenţe româneşti; bunăoară limbajului lui Jim nici nu i se pot găsi, cred, asemenea echivalenţe.
Dar chiar şi pierzându-şi, prin trecerea într-o altă limbă, o parte din calităţile originalului, Aventurile lui Huckleberry Finn îşi păstrează valoarea şi farmecul - valoarea de cronică a vieţii sociale, politice şi culturale a Americii de dinaintea Războiului Civil, şi farmecul unei cărţi scrise în limba şi din perspectiva copilăriei.
Petre SOLOMON

Am pornit tiptil spre marginea grădinii văduvei, pe o potecă pierdută printre copaci, aplecându-ne ca să nu ne lovim cu capul de crengi. Tocmai când treceam prin faţa bucătăriei, m-am împiedicat de o rădăcină şi am căzut cu zgomot. Ne-am ghemuit la pământ, ţinându-ne răsuflarea. Jim, negrul cel mare al domnişoarei Watson, şedea în pragul bucătăriei - îl vedeam bine, fiindcă în spatele lui pâlpâia o lumină. S-a ridicat şi, întinzându-şi gâtul, a ascultat cam un minut; apoi a strigat:
- Cine-acolo?
A mai tras puţin cu urechea, apoi a pornit tiptil şi s-a oprit chiar alături de noi. Mai c-am fi putut să-l atingem cu mâna. Am stat aşa nu ştiu câte minute, fără să zicem nici "pis", şi pe deasupra mai eram şi lipiţi unul de altul. Mă apucase o mâncărime undeva, pe la gleznă, dar nu-ndrăzneam să mă scarpin. Pe urmă a început să mă mănânce urechea, apoi spinarea, tocmai între umeri. Simţeam că mor dacă nu mă scarpin. De-atunci am băgat de seamă de multe ori că dacă te afli într-o societate simandicoasă sau la vreo înmormântare - sau dacă te duci la culcare când nu ţi-e somn - vasăzică dacă te afli într-un loc unde nu se cuvine să te scarpini, taman atunci te-apucă mâncărimea într-o mie de locuri deodată.
După un timp, Jim spuse:
- Hei, cine-acolo? Unde eşti? Să-mi sară ochii dacă n-am auzit ceva. Aha, ştie Jim ce-i de făcut, şede aici, pân-aude iar zgomotu.