Viata la tara

Descriere

Duiliu Zamfirescu a fost înainte de toate un artist şi, poate, unul din cei mai mari stilişti din câţi a cunoscut literatura română. Eleganţă, sobrietate, noutate în expresie, amestec ponderat de arhaisme şi de neologisme - sunt notele esenţiale ale acestui stil ce şi-a desfăşurat volutele armonioase într-o serie de romane de valoare inegală, din care va rămâne, probabil, Viaţa la ţară, prin echilibrul de realism şi de idealism, prin poezia pământului şi a vechii noastre boierimi iubitoare de pământ, şi, mai ales, prin neuitata creatiune a Saşei. Acest stilist armonios, care şi trupeşte avea linia apolinică, prezintă însă, prin cine ştie ce fatalitate, defectul întristător al unei dezarmonii sufleteşti [...]
Eugen Lovinescu

DE LA VILLA TUSCULANA (dactili şi trochei)
Tristele umbre se lasă pe văi de sus de pe dealuri
Singure, palide, pline de-o lume vie de basme:
Bradul, umbrela şi-o-ntinde pe muchea arsei coline;
Mierla şăgalnică ţipă prin grase tufe de lauri.
Cicero, vechiule stâlp al acestor clasice locuri,
Scoală din pulberea vremilor. Uite: colo, pe valea
Tibrului, urmele Romei antice tremură încă.
Umbro-sabelii şi quirium, Taţiu, Numa Pompiliu;
Zeii, pontificii, fraţii Arvali; Lupercii şi Sălii;
Piatra şi lancea, şi focul din vatra Vestei fecioare,
Toate sunt încă şi azi în fiinţă. Timpul şi forma
Par că se schimbă.
"Plin de un dor fără saţiu de lumea vremilor duse,
Timpul şi forma de astăzi mă lasă rece ca gheaţa.
Toate sunt încă-n fiinţă şi totuşi toate sunt moarte.
Ochi-mi, o nobile Marcu Terenţiu, cată spre tine."
Astfel grăieşte un glas din ruine. Nimeni n-aude.
Braţe vânjoase întind Apeninii către cetate
Roma din vale priveşte pe gânduri coamele ninse.
Soarele moare prelung în adâncul mărilor Tusce.
(Roma, aprilie 1889)