Din lumea celor care nu cuvanta

Descriere

Este o adevarata placere sa intalnesti astazi in literatura noastra, prinse cu atata iscusinta, clipe "din lumea celor care nu cuvanta" - mici tragedii, banale pentru trecator, dar de toata frumusetea pentru artist. Vulturul dlui Garleanu, cu zborul sau maret, cu tragica-i cadere si cu ghearele infipte in ochii nevinovatului caprior, este un poem intreg. Frunza d-sale, cea dezvoltata sub ochii nostri, in raze de soare si in picuri de ploaie, ca sa dea adapost unei pasari si sa fie doborata de aripa aceleiasi, este o tragedie duioasa. Jertfirea "caprioarei", pentru a salva viata iedului din mana vanatorului, te misca. Caderea "Martei" in prapastie si felul cum se apleaca manunchiurile inalte ale cimbrului salbatic peste trupul ei zdrobit este o icoana de mester. Lirismul cel fin si cadrul bogat al naturii, precum si contrastul cel mare dintre armonia din natura si aceste tragedii de o clipa ridica si mai mult valoarea acestor bucati. Iar o nota simpatica este faptul ca nici intruna din bucatile acestea, de altfel simbolice, autorul nu tradeaza vreo intentie de a instrui, de a obtine vreo morala, ci se restrange la partea pur artistica.

Gaita mea e foc. V-am destainuit patania ciocanitorii si de-atunci si-a pierdut increderea in mine. O saptamana intreaga am rugat-o pana sa-si tie cuvantul, sa-mi spuie cum au capatat pasarile penele lor asa de minunate la vedere. Ascultati ce-am vorbit cu gaita:
Eu: Pasare draga, iti fagaduiesc ca de acum inainte n-o sa mai spun altora nimic din ceea ce-mi impartasesti.
Caita: Lasa ca te cunosc. Asa mi-ai vorbit si randul trecut, si mi-ai pus ciocanitoarea pe cap, de-mi amaraste zilele.
Eu: Gaita draga, ma jur...
Gaita: Juramintele tale sunt ca fulgii mei de usoare. Uite (isi scoate un fulg cu ciocul si-i lasa sa pluteasca in aer).
Eu: Gaita draga, crede-ma, juramintele mele sunt ceva mai grele...
Gaita: Lasa! Iasa!... in sfarsit, o sa-ti spun si povestea asta, si atata tot...
Eu: ªi lada-n pod!
Gaita: Asa. Asculta: La-nceput toate pasarile aveau penele de doua feluri; albe si negre, ca ziua si noaptea. Decat Dumnezeu se cam saturase sa ie vada pe toate la fel. ªi ce si-a zis: "Bine, daca la trup is deosebite, de ce n-ar fi si la pene?" Atunci s-a uitat in sus, in jos, si-a hotarat indata unui paun - paunul era alb, canta mai frumos decat toate si era si pasarea lui de casa - a hotarat asadar unui paun sa-si ia zborul, in zorii zilei, prin inaltul cerului, sa-si moaie penele in albastrul vazduhului si-n aurul rasaritului, apoi sa se lase pe pamant, sa-si poarte aripile prin verdele ierbii.