Dragostea e pseudonimul mortii

Descriere

Insuficient comentata, poezia lui Ion Caraion tinde sa ocupe, fara sa intrebe pe cineva, cu sau fara consimtamantul nostru, locul pe care-1 merita. In firea sa cea mai adanca pulseaza un amar orgoliu, dar si o stranie, indarjita, vitalitate (in lupta cu oboseala sau nascuta din ea), care-i dicteaza sa procedeze asa si nu altfel. Suprafata sa atat de abrupta, nesimetrica, taioasa si dispretuitoare este facuta mai curand sa respinga, decat, dupa normele obisnuite ale confortului liric, sa atraga si, sa ademeneasca.
Dar exterioritatea de atatea ori rebarabativa ascunde un nucleu contrariant, o sensibilitate prea vie. Structural, aceasta poezie e tensionata si de un anumit gust de a fi in contratimp, un gust innascut, care de fiecare data, o determina sa mearga impotriva modei, sa socheze si sa displaca. Primejdia pe care si-o asuma pana la urma cu voluptate rea, singura ingaduita de un cod secret, intr-o varianta foarte personala, traita si nu trucata, a satanismului, primejdie in afara careia existenta devine fada si omul insusi se desfigureaza. Fadorii si desfigurarii, poetul a inteles ca nu-i poate opune frumuseti confortabile, peisaje incantatoare, metafore placute si versuri lunecatoare, ci numai o alternativa incomoda, acceptarea starii de criza.
Aceasta e incercuita precis si stimulata sa se descopere pana la capat, sa arunce in afara toate otravurile, sa cristalizeze tot raul din sine, intr-o operatie extrem de riscanta, reprezentand totusi unica sansa de supravietuire, unica posibilitate de imunizare a nucleului atacat. Mijloacele atat de vitale proprii starii de criza, numite fara nici o ezitare, trec la indemana poeziei insasi, intr-un transfer de vigoare, constituindu-se intr-un violent si, poate, salvator antidot.
Aceste substante tari extrase din lunga convietuire cu marasmul, suferinta si degradarea, dau aspectul rebarbativ, de care vorbeam, al poeziei lui Ion Caraion, dar in absenta lor poezia ar inceta sa existe, adica si-ar pierde singulara, uneori dizgratioasa, enigmatica vitalitate.

Indepartare
Prin usa deschisa - brau gros de umbra
plopii izbucneau catre cer.
ªi degetele-i alergau pe clape,
tremuratoare ca frunza plopului.
Pasii cuiva s-au oprit in noapte.
Din ochii ei ca fumul de tigara,
zbura un fluture.
Timp cu coviltirul sur.
...si-am iubit-o pe femeia aceea,
care nu m-a intrebat nimic niciodata.