Arta de a trada

Descriere

Format 1/16 (54x84)
Sa ne imaginam ca, ignorind cu desavirsire existenta unei deja manifeste lumi adamice, o maimuta oarecare s­a straduit si a reusit sa se prefaca in om. Cum se va fi intimplat in fapt acest act de , iata o intrebare la care numai Dumnezeu ar putea cu adevarat raspunde.
In ceea ce ne priveste, putem formula totusi raspunsul la o alta intrebare si anume: sa fi reprezentat pozitia verticala si inventarea mersului biped, disparitia cozii sau a blanii, opozabilitatea degetului mare de la mina sau dezvoltarea peste masura a creierului atributele decisive ale umanizarii antropoidului in discutie?
Cu siguranta ca nu. Academic vorbind, esenta existentei umane se intemeiaza pe competenta omului de a opera cu semne; sau, cu alte cuvinte: constituirea functiei semiotice - prin care homo significans a devenit capabil sa dea sens lumii exterioare si interioare lui, utilizind in maniera simbolica primele sale reprezentari mentale - a reprezentat momentul in care granita animalitatii a fost efectiv depasita.
Abia depasirea acestei granite a fost urmata de aparitia complexului de trasaturi prin care in mod obisnuit omul este caracterizat: competenta de a gindi si de a vorbi, de a crea unelte si produse spirituale, de a se juca cu propriile­i creatii etc. Sa remarcam insa ca atributele de sapiens, loquens, faber, ludens etc.
Mobilizate predominant in sensul progresului uman, au fost consecvent dublate de atitudini antientropice, distructive pentru specie.
Asemenea atitudini decurg din pervertirea a unora dintre instinctele fundamentale, de supravietuire (instinctul de perpetuare a speciei, de hranire, de agresiune si de aparare, pe de o parte, instinctul ierarhiei, al puterii, al coexistentei de grup, pe de alta parte) mostenite de om de la stramosii fara de constiinta, instincte carora li s­au asociat forme cu totul inedite.
Pentru satisfacerea acestor transnaturale instincte , omul si­a rafinat pina la rang de arta o competenta pe care animalul se pare ca nu o are: aceea de a trada.Abia din acest moment inainte istoria animalului devenit om incepe sa se suprapuna cu istoria biblica a existentei edenice, avind drept moment de dramatica tensiune tradarea arhetipala: inselarea increderii lui Dumnezeu prin incalcarea de catre primii oameni a poruncii de a nu se infrupta din marul interzis.
Din momentul , semnele binelui si ale raului n­au mai putut fi despartite cu fermitate de fiinta umana, ancorata tot mai mult intr­o istorie pentru care timpul si locul au inceput sa dobindeasca dimensiuni adesea strivitoare.