Codin. Ciulinii Baraganului

Descriere

Aşa cum evocam în excursul nostru biobibliografic, „Les Chardons du Bărăgan“ a apărut în La Revue de Paris din 1 mai ��" 1 iunie 1928. în acelaşi an s-a publicat în volum la Editura Bernard Grasset beneficiind de o receptare entuziastă. Maestrul şi promotorul francez al lui Istrati, Romain Rolland îi scria într-o epistolă din 21 iulie 1928: „Am terminat de citit Ciulinii Bărăganului. O carte măreaţă. De la un capăt la altul. Dar mai ales începutul care este epic. Cea mai cu miez, cea mai desă­vâr­şită din tot ceea ce ai scris. Măiestrie absolută. Niciodată stilul dumitale n-a fost atât de pur, de sobru şi de viguros în evocare.“ După şase ani de la apariţie, Panait Istrati a intenţionat să-şi traducă el însuşi romanul în limba română, dar agravarea stării sănătăţii l-a împiedicat să realizeze acest lucru. A putut traduce doar primul capitol, publicându-l în gazeta Pământul, din Călăraşi, în numărul din 6 iulie 1934. După încă nouă ani, Alexandru Talex a tradus şi restul romanului, care a apărut la Editura Modernă, în 1943, cu o prefaţă de Perpessicius, în care releva: „O privire sumară ar putea aşeza Ciulinii Bărăganului în rândul acelei literaturi sociale, legată de evenimentul răscoalelor ţărăneşti din 1907.“ ªi totuşi, o lectură care oferă o grilă unică ��" aceea a romanului social ��" este profund eronată. Titlul metaforic al romanului adiţionează valori susceptibile să intre în construcţia simbolică a ciulinilor care devin simultan: simbolul vegetal, simbolul spiritual, simbolul mişcării opus inerţiei, simbolul protestului social, simbolul memoriei… Aşezând contrastiv romanul lui Istrati cu productele de gen ale contemporanilor, Perpessicius afirma că: „Ciulinii Bărăga­nului nu este un roman social, pentru că Panait Istrati n-a urmărit un studiu al aşezărilor agrare şi al condiţiilor ce aveau să ducă, în mod fatal, la răscoale, aşa cum a încercat, într-un plan redus, Duiliu Zamfirescu în Tănase Scatiu şi au izbutit domnii Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu în romanele lor. Ciulinii Bărăganului e un roman simbolic, aşa cum sunt mai toate cărţile lui Panait Istrati.“ Atmosfera densă de nostalgie care cuprinde întinsele câmpii ale Bărăganului istratian este în acord cu acea simplitate patetică a stilului său care transformă textul într-o carte despre candoarea copilăriei şi adolescenţei, despre capacitatea omului de a se mira esenţial în faţa mutaţiilor majore ale existenţei. „Ciulinii Bărăganului“ are în opera lui Panait Istrati condiţia de cea mai poetică dintre povestirile sale, romantică şi implicit tributară lirismului şi reveriei. Este, într-o simplificare propusă Eugen Simion, un elogiu al călătoriei, al migraţiei pe fundalul unui spectacol natural halucinant.
Un autentic veritabil
Trăind un ataşament profund faţă de valorile spirituale şi refuzând compromisul, pe care îl plasează în aceeaşi categorie imposibil de acceptat cu banalitatea şi mărginirea cotidiană care conduc spre grotesc şi inacceptabil, Istrati face o mitizare a valorilor artisticului, moralităţii, justiţiei. Liniile definitorii ale destinului istratian sunt hamletiene. Istrati a crezut cu fervoare în misia culturală pe care o are de împlinit în lume, aşa cum a înfruntat şi decăderea lumii, aflate în iremediabil proces de putrefacţie. Sinceritatea lui Panait Istrati se revelează în această pagină de confesiuni, care este în esenţă o admirabilă definiţie a demersului său literar: „Singur şi sprijinindu-mi coatele la fereastră visez câteodată ore întregi. ªi nu e bine. Deoarece visul este mult mai concret când se sprijină pe stâlpii puternici ai amintirilor. ªi cunosc foarte puţine lucruri despre trecutul îndepărtat al Egiptului. Nu este de vină timpul care mi-a lipsit să studiez, ci imposibilitatea de a reţine faptele. Creierul meu se împotriveşte oricărui ajutor care vine din cărţi. Dacă mama mea m-ar fi înscris la liceu, eu aş fi fost o mediocritate uimitoare. în vreme ce, aşa cum sunt, nu maimuţăresc pe nimeni şi nu îndrăznesc să zbor către înălţimi care cer aripi pe care nu le posed. în schimb, apreciez orice fărâmă de adevăr, care arde, ca fierul înroşit, inima mea insaţiabilă. Sunt un foc care arde de dorinţe. Pământul şi viaţa nu vor fi niciodată prea mari, pentru ceea ce eu pot să simt. O cârtiţă incandescentă ��" în definitiv, iată ce sunt.
Lucian Pricop