Această carte nu este o carte obisnuită de istorie; nu este un manual, si nici nu are pretenŃia de
a Ńine locul manualelor de scoală. Ea s-a născut din iniŃiativa doamnei Irina Nicolau,
specialistă în etnologie si istorie orală, care, acum câŃiva ani, exasperată de faptul că
manualele scolare, de cele mai multe ori, continuau, în ciuda revoluŃiei din decembrie 1989,
să difuzeze aceeasi istorie intenŃionat deformata în deceniile trecute, si cam în aceeasi „limbă
de lemn", m-a ademenit să rezum în casete audio pentru tineri, în modul cel mai simplu si
curgător, tot trecutul Ńării noastre. Volumul de faŃă e transcrierea acelor înregistrări, curăŃită
de unele „poticneli" inerente unui discurs improvizat si completată, acolo unde mi s-a părut că
lipsurile erau prea evidente, bineînŃeles în limita spaŃiului acordat. Am lăsat deci să curgă
povestirea, fără a o întrerupe cu note explicative si referinŃe bibliografice — într-un cuvânt,
fără ceea ce savanŃii numesc „aparat critic" —, ca să fie pe înŃelesul tuturor, si al iubitorilor de
istorie si al celor cărora le-a rămas oarecum indiferentă cunoasterea trecutului nostru.
E o povestire foarte rezumativă; n-am însirat, de pildă, numele tuturor voievozilor care se
ceartă pentru domnie în secolele XV si XVI, sau, mai apoi, ale domnitorilor fanarioŃi
schimbaŃi de stăpânul de la Constantinopol la doi-trei ani o dată (când nu erau, din porunca
lui, tăiaŃi sau sugrumaŃi). Să nu se creadă însă că e vorba de o carte de vulgarizare. Nu-mi
place cuvântul „vulgarizare", cuvânt cu iz peiorativ, care ar lăsa impresia că naraŃiunea ar fi
nu numai simplă, ci si simplistă sau copilăroasă.
Cititorul îsi va da repede seama că, sub aspectul unei povestiri usoare, am îndrăznit să aduc în
discuŃie problemele cele mai delicate, cele mai controversate din istoria noastră, considerând
că si tânărul licean are o minte adultă, nu una fragilă care ar trebui menajată oferindu-i-se
despre trecutul nostru o imagine edulcorată, trandafirie. Nimic nu serveste mai bine Ńara decât
cunoasterea (sau recunoasterea) adevărului, pe cât putem noi oamenii să-l deslusim — fiindcă tot adevărul, numai Dumnezeu îl cunoaste. De aceea să nu vă mire dacă zic din când în când:
„unii autori sunt de părere că..." sau „eu cred că..." etc.
În căutarea adevărului nostru se spune de obicei că trebuie să fii obiectiv. Nici cuvântul acesta
nu-mi place: dacă cercetaŃi în dicŃionare, veŃi afla că „obiectiv" este „ceea ce se află în afara
constiinŃei", deci, logic, nu se poate aplica decât studiului obiectelor, lucrurilor, materiei
inerte. Or, istoricul are de-a face întâi de toate cu oameni — indivizi sau colectivităŃi, deci
subiecte nu obiecte, iar pentru a înŃelege aceste subiecte trebuie să fie si el subiectiv. El se va
strădui din răsputeri să-si însusească rând pe rând mentalităŃi si păreri diferite sau chiar
contradictorii (individuale, naŃionale, religioase, doctrinare etc.). ImparŃialitatea lui nu poate
decurge decât dintr-o succesiune — cât mai cinstită cu putinŃă — de parŃialităŃi. Dacă procedăm
astfel, nu vom mai putea urmări în descrierea si explicarea trecutului un scop pretins
„naŃional", si în numele acestui fals patriotism să tăinuim unele fapte sau să măsluim altele,
sub cuvânt că trebuie să răspundem unor falsificări ale vecinilor nostri unguri sau bulgari sau
greci sau rusi sau ale altora. Nu se răspunde unei minciuni cu altă minciună. Singurul răspuns
valabil este o totală cinste intelectuală. Numai astfel ne vom impune stiinŃei internaŃionale si
ne vom putea lua locul ce ni se cuvine în Europa si în lume.
Am păstrat titlul oarecum înselător de „Istoria românilor", când astăzi se tinde din ce în ce mai
mult a vorbi de „Istoria României", mai întâi fiindcă e tradiŃional; apoi fiindcă „România" e
un termen care s-a aplicat Ńării locuite de români de abia după Unirea de la 1859 — putem
oare să numim „România" teritoriul nostru din Evul Mediu?; în fine, fiindcă îmi permite să
evoc fugitiv si alte ramuri ale romanităŃii orientale aflate în afara spaŃiului României
contemporane, cum sunt aromânii sau cum au fost vlahii de la începutul celui de al doilea
tarat bulgar, al dinastiei Asănestilor.
Subiectul cărŃii depăseste însă, si etnic si temporal, istoria stricto sensu „a românilor".
Temporal, fiindcă vom urca în timp înainte ca să se fi închegat gruparea umană vorbind limba
română, spre seminŃiile din amestecul cărora s-a născut această grupare, adică poporul român;
proces de lungă durată, foarte greu de urmărit si de lămurit din cauza sărăciei documentelor.
Trebuie evocaŃi, pe scurt, geto-dacii, apoi italicii si mediteraneenii romanizaŃi adusi de
colonizarea romană; poate si ceva rămăsiŃe ale barbarilor germanici (goŃi, gepizi etc.), dar mai
cu seamă marea migraŃie slavă, care a lăsat urme adânci în limbă, în moravuri, în instituŃii, si
care trebuie considerată ca o a treia componentă majoră în etnogeneza poporului român. Eu
mai văd si o a patra componentă însemnată, anume popoarele zise turanice, venite din Asia
centrală în valuri succesive, cum au fost avarii, pecenegii, uzii, cumanii, majoritatea fiind de
limbă türk, înrudită cu turca otomană. Pecenegii si cumanii de pildă stăpânesc spaŃiul nostru
la răsărit si miazăzi de CarpaŃi timp de 350 de ani, si tocmai pe locurile desemnate până atunci
de vecinii nostri drept „Cumania" apare, la cumpăna veacului al XIII-lea cu veacul al XIVlea,
primul stat român organizat, łara Românească. Voi încerca să arăt de ce cred că
componenta turanică nu a fost luată destul în considerare până acum. în orice caz, numai după
acest complex amestec si după nasterea limbii ce-i zicem „română" se poate vorbi de un popor
român. Dar până să vedem realizată această închegare, a trebuit să începem povestirea cu
peste o mie de ani înainte.
În al doilea rând, pe plan etnic, mai trebuie vorbit despre grupurile care nu s-au amestecat cu
românii (ca ungurii, sasii, rutenii), ba unele chiar devenind elemente dominante si privilegiate
într-o întinsă zonă până în epoca contemporană.
Li s-au adăugat mai târziu alte aporturi străine, dintre care unele au fost lesne asimilate de
masa română — ca grecii si alŃi balcanici —, dar si altele care s-au asimilat mai greu fie că iam
Ńinut noi deoparte, fie că au Ńinut ei să-si păstreze individualitatea — ca Ńiganii, armenii,
evreii. De toŃi acestia trebuie pomenit, căci au împărtăsit cu românii acelasi teritoriu, iar
influenŃele unora asupra altora sunt nenumărate si greu de evaluat.
Voi sublinia, în sfârsit, impactul vecinilor nostri asupra constituirii statelor române sau a
închegării naŃiunii române. Rând pe rând sau deodată, taratul bulgar, imperiul bizantin,
regatul ungar, apoi despoiatele sârbesti, regatul polon, turcii otomani, austriecii, la urmă si
rusii au jucat un rol în destinul neamului nostru. Aceasta ne va duce, ca în cercuri concentrice,
la o vedere din ce în ce mai largă — sud-estul european, Europa centrală si orientală, Europa
întreagă —, căci trebuie amintită până si îndepărtata FranŃei, al cărei rol a fost primordial în
adoptarea, în veacul trecut, a spiritului, moravurilor si instituŃiilor occidentale, si care a marcat
în mod coplesitor limba română contemporană. Fără această viziune largă, fără această
includere a românilor în istoria Europei si a lumii, istoria lor e de neînŃeles.
O ultimă remarcă: să nu-si închipuie nici un autor că istoria pe care o scrie e definitivă, e cea
adevărată, cea pe care o vor admite si generaŃiile viitoare. Fiecare generaŃie are o nouă viziune
asupra trecutului si poate chiar descoperi în acel trecut lucruri nebănuite, susceptibile de a
modifica iarăsi acea viziune.
Constient asadar de subrezimea si precaritatea scrisului istoric, las acum aceste observaŃii
preliminare, ca să încep să vă povestesc istoria Ńării noastre asa cum o văd eu în acest sfârsit
de veac si de mileniu.