Când mi-a venit ideea unui volum de convorbiri cu Octavian Paler? Îmi amintesc bine momentul: tocmai încheiasem lectura romanului său Viaţa pe un peron, căruia urma să-i fac o prefaţă pentru ediţia de la Corint. Eram, de ani buni, impresionat şi intimidat de Octavian Paler. De cărţile sale, ca şi de ieşirile în spaţiul public, întotdeauna memorabile prin greutatea şi tonalitatea cuvintelor rostite. Într-o epocă a logoreei şi grafomaniei, cu atâţia analişti improvizaţi şi scriitori închipuiţi, acest intelectual strălucit avea darul de a restitui cuvântului gravitatea pierdută şi axa lui interioară. Aproape fiecare propoziţie scrisă ori rostită de Octavian Paler se întipărea în memorie şi în conştiinţă, făcându-te să gândeşti şi să-ţi pui întrebări. Ceea ce mă frapase recitind Viaţa pe un peron era nevoia de comunicare a autorului. În toate cărţile lui Octavian Paler există o voce multiplicată, un ego ce se diminuează voit, ca să înregistreze alteritatea. Când interlocutorul lipseşte, Octavian Paler şi-l creează, dedublându-se şi purtând pasionante dialoguri interioare.
Mi se pare inutil să caut, în dialogul acesta, o sintagmă pe care s-o plasez în titlul cărţii. Definiţia ei ideală, argumentul peremptoriu, recomandarea cea mai bună este chiar numele autorului cu majusculă, care a compus-o, sclipitor, la patru mâini.

Deocamdata nu exista un cuprins al acestei carti

Deocamdata nu exista nici un comentariu la aceasta carte

Adauga un comentariu