Ghidul nesimtitului
Nesimtirea e un virus redutabil, cu instalare rapida si efecte demolatoare. Ea se instaleaza in aproapele anonim, dar ii afecteaza mai mult pe cei din jur. Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenta constanta, greu de evitat si imposibil de strunit, in tren sau la opera, in autobuz sau la biserica, in parc sau la teatru, in Parlament sau la bloc, reprezentantii acestei categorii fondeaza un cult volatil, fara agenda si fara orizont. Religia lor e sfidarea celorlalti. Nesimtitul nu are un cod de reguli, dar se comporta ca si cum l-ar avea. E invaziv pana la ubicuitate, pisalog pana la nevroza si vociferant pana la delir. II vezi unde nu te astepti, il auzi peste tot, il adulmeci la fiecare colt de strada si pe fiecare culoar de vagon, insa nici macar el nu detine toate parghiile mestesugului. E imperfect si are nevoie de indrumari.
Iată un citat din prezentarea pe care autorul o face cărţii sale, o frază prin care arată prezenţa „ nesimţitului ” în toate structurile sociale şi chiar în toate locurile publice şi nu de puţine ori, aşa cum susţine autorul în multe dintre instituţiila Statului.
Unul dintre capitolele cărţii se intitulează „ Nesimţitul de la biserică ” iar autorul argumentează acest titlu şi acest capitol prin nesimţirea pe care o întâlneşti la unii slujitori ai bisericii cărora in plin serviciu divin le sună celularul şi mai mult decât atât unii chiar vorbesc la mobil, fără nici un fel de jenă, în timpul serviciilo religioase fără a ţine cont de ceea ce se întâmplă în realitatea apropiată, fără a ţine cont că este la o slujbă şi de cele mai multe ori fără a ţine cont că este intr-un anumit moment liturgic.
Dacă nesimţirea dim biserică s-ar limita numai la atât , la vorbirea la un mobil în timpul slujbelor, ar fi bine. Însă nesimţirea de la biserică sau mai bine zis din biserică este cu mult mai profundă în această instituţie şi la toţi „angajaţii” ei. Chiar acestei forme de degradare umană sau de decădere morală de cele mai multe ori i se caută justificare legală şi chiar uneori canonică, încât uneori îţi vine să te întrebi dacă nu cumva canoniştii primelor veacuri nu cumva au ştiut ce se va întâmpla în timp în biserică şi au incercat să justifice cumva acţiunile epigonilor.
Dar desigur lucrurile nu stau aşa, Părinţii Bisericii au fost fermi în legile( canoanele ) pe care le-au lăsat pentru ca Biserica să se conducă şi să reziste vremurilor şi ispitelor de tot felul cu care se va confrunta acest Trup hristic în timp. Nu canoanele sunt depăşite de timp, aşa cum susţin majoritatea slujitorilr bisericii, ci aceştia sunt depăşiţi de timp şi de vremurile pe care le trăim, iar această depăşire nu înseamnă că „angajaţii ” bisericii ar fi depăşiţi de noutăţile tehnice ale timpului, nu, Doamne fereşte!, ei cunosc foarte bine tehnologiile timpului şi le uzitează din plin, chiar dacă unele contravin acelor legi sus amintite lăsate de Părinţii Bisericii, ci problema cea mare a acestor „ angajaţi ” este că nu pot să ţină pasul cu provocările spirituale ale lumii în care trăim, nu pot să adapteze mesajul evanghelic nevoilor spirutuale ale celor pe care ei pretind că îi conduc spre mântuire. Din aceste motive, cred că, mulţi dintre ei se identifică cu lucrătorii cei răi ai viei, care cred că în lipsa Stăpânului cred că via este a lor, şi aceşti slujitori răi se identifică cu aceia despre care papa Benedict a spus că , confundă biserica cu un depozit din care ei vin şi iau ce poftesc crezând că totul li se cuvine.
Sunt sigur că , domnul Radu Paraschivescu, atunci când a scris despre „ nesimţitul de la biserică ”a avut în vedere şi aceste lucruri dar nu le-a nuanţat dându-ne nouă temă de casă să ne gândim la aceste lucruri şi de ce nu să luăm atitudine pentru că biserica nu este a ierarhiei ( episcopi, preoţi, diaconi ) ci este a noastră a membrelor Trupului lui Hristos iar ceilalţi sunt slujitori ai nostri după cum a zis Hristos.