Comentarii la Aprilie spulberat

» ciprian voicila:

A fost jale mare în ţinutul Arberului atunci cînd Doruntina, singura fată din cei zece copii ai familiei Vranaj, s-a căsătorit taman în Boemia. Au suferit flăcăii din sat, dar mai ales căpitanul Stresi, cel care acum ancheta cazul. Evenimentele, consemnate cu acribie în raportul căpitanului către cancelaria prinţului, au căpătat în cele din urmă o anumită coerenţă internă în aşa fel încît ar putea fi povestite şi altora. Din raport reieşea că după căsătoria Doruntinei în familia Vranaj se petrecuse o nenorocire care i-a lăsat pe săteni cu gura căscată. Cei nouă fraţi ai Doruntinei au murit în urma unei lupte cu o armată normandă. Unii au căzut pe cîmpul de luptă, alţii au căzut la pat pentru că invadatorii aduseseră cu ei şi ciuma. Cu ocazia nunţii Doruntinei, unul dintre fraţi, Kostandin, îi jurase mamei sale că i-o va aduce acasă din depărtări în clipa în care Doamna mamă, cum i se adresau sătenii, va simţi că are mare nevoie de ea. Kostandin moare înainte de a-şi îndeplini jurămîntul de credinţă. Într-o seară de toamnă, Doruntina se trezeşte la poarta ei din Boemia cu un călăreţ care pretinde că este chiar fratele ei, Kostandin, venit special să o ia şi să o ducă la casa părintească. Călăreţul sfidează regulile bunei-cuviinţe: nu descalecă, nu intră în casă, ba chiar îi sugerează Doruntinei să nu se mai schimbe în haine de călătorie, să plece la drum „aşa cum este”. Impulsionată de dorul după ai ei, Doruntina se supune, se urcă pe cal în spatele fratelui şi porneşte într-o călătorie foarte lungă. Ulterior ea avea să spună că drumul spre casă îl făcuseră numai noaptea, memoria ei păstrînd din acea noapte nesfîrşită senzaţia că lăsau în urmă stelele pîlcuri-pîlcuri. Pe drum Doruntina constată că părul fratelui ei este năclăit de noroi, iar trupul îi miroase a pămînt proaspăt. Îl întreabă de mai multe ori despre asta, iar Kostandin îi răspunde că praful care se aşezase pe hainele şi corpul lui s-au făcut noroi datorită ploii care îl prinsese pe drum. Pe data de 11 noiembrie, la miezul nopţii, „Kostandin” ajunge cu Doruntina aproape de casa lor, îşi opreşte calul, o roagă să coboare şi să intre în casă pentru că el mai avea ceva de făcut la biserică. Doruntina se grăbeşte să ajungă la poartă, în vreme ce călăreţul se îndreaptă spre biserică şi cimitir, care se afla în acelaşi loc. „Doamna mamă” întreabă „cine este?”, fiica îi răspunde „Doruntina” şi îi spune că a fost adusă de Kostandin. Bătrîna o informează că fratele ei, Kostandin, este mort de trei ani. Dialogul dintre ele face ca ambele femei să sufere un şoc, la puţină vreme după această întîmplare murind amîndouă.
Proza Kostandin şi Doruntina din volumul Aprilie spulberat de Ismail Kadare, apărut în limba română în 1990 la editura Univers şi reeditat la Polirom, are ca fundament kanunul, un cod medieval care norma existenţa socială şi economică a ţăranilor din nordul Albaniei. Funcţionau mai multe kanunuri, dintre care kanunul lui Leke Dukagjini avea cea mai întinsă arie de manifestare. Iniţial regulile kanunului se trasmiteau pe cale orală. Jurămîntul de credinţă, besa, pe care îl depune Kostandin faţă de mama sa era prevăzut în kanun, care îi acorda puteri depline. Cuvîntul dat, ospitalitatea, dreptul celui nedreptăţit de a răspunde la rău cu rău erau valorile centrale în jurul cărora pivota viaţa cotidiană a ţăranilor albanezi.
Etnologul descoperă în această proză un fapt etnologic inedit. Besa îl poate transfoma pe cel care nu a apucat în timpul vieţii să îl ducă la îndeplinire într-un strigoi. Apare astfel o nouă categorie de strigoi care trebuie consemnată alături de categoriile clasice: copilul născut cu căiţă sau cu coadă, abnormii ( ucigaşii, sinucigaşii, răufăcătorii de orice fel), copilul care îşi înghite cordonul ombilical, mortul pe sub care sau peste care a trecut un animal, copiii nebotezaţi şi ucişi, copiii din flori, copiii de vrăjitoare sau de ucigaşi.
Trăind în plin relativism moral, cititorul simte în interiorul lui o anumită afinitate cu utopia pe care o visa şi în care credea cu tărie Kostandin, un vis pe care îl descoperă căpitanul Stresi plecat pe drumul deschis de întrebarea cine a adus-o pe Doruntina acasă? Nemulţumit de instituţiile sociale care exercitau o anumită coerciţie, ineficientă, din afara individului, Kostandin spera într-o generalizare a kanunului la nivelul întregii lumii. Instituţiile trebuiau să treacă din mediul lor extern în mediul intern căpătînd, în funcţie de context, forma unei reguli precise, a unei idei sau convingeri, a unui „ordin acceptat şi cunoscut de toţi, dar îndeplinit de fiecare după cum îi dictează propria conştiinţă. Era deci ceva dinlăuntrul fiinţei umane, ceva vizibil, cunoscut de toţi, ca şi cînd pieptul omului ar fi fost transparent şi jalea, ura, hotărîrea sau ezitările lui, măreţia sau nimicnicia lui ar putea fi văzute de toţi”.