Comentarii la RITUALUL MELANCOLIEI

» Ancelin Roseti: Postulatul paralelei 45:
Smulgând de prin curte bălăriile literare, vecinul meu, paznic la fabrica de abecedare din bălăbăneşti, îmi povestea, cu toată gura, că domnul Călin Vlasie, director general al editurii \"Paralela 45\", venind cu excesu-i de zel, a reuşit să aducă la zi, adică să rezilieze, nu numai poezia românească, ci întreaga poezie a lumii, tipărind o adunătură de foi numerotate, pe care (pentru a nu mai umbla după vrerea vântului) le-a cuminţit între două coperte, dându-le aspect (dar numai aspect) de carte. Şi, pentru că era musai ca toate acestea să poarte un nume, stăpânul lor, Ioan Radu Văcărescu, în strădania sa de a le arunca mai acătării în cristelniţă, le-a strigat simplu şi fad, aşa cum s-a priceput şi el, RITUALUL MELANCOLIEI. Şi uite-aşa, Călin Vlasie şi paralela năzdrăvană, publicând această (hai, să-i zicem!) carte, au schimat pe veci faţa poeziei, că doar nu m-oi gândi, păcatele mele!, la intenţia şăgalnică de a scoate autorul în lume pentru a-l face de râsul şezutului.
...Mai una, mai alta, şi hop!, sugerându-mi paralelismul Văcărescului cu poezia, vecinul meu mi-a aşternut în ureche o şoaptă răsunătoare astfel: \"printr-un punct exterior unei drepte trece o paralelă şi numai una\". Cică acesta ar fi, tot după spusele sale, postulatul unui anume domn Euclid, despre care nu ştim cu câţi ani ar fi întârziat geometria plană a lumii dacă şi domnul Vlasie ar fi fost geometru, dar despre care, cu siguranţă, ştim că va fi avut vecinii săi, şi că, în nici un caz, nu s-ar fi uitat, nici măcar pieziş, în curtea domnului Văcărescu, autorul cărţii de care ne ocupăm şi pe care o vom executa silit în cele ce urmează.
Aşadar, deschidem cartea şi cităm din coada Notei explicative a autorului: \"Însă, dacă poemele au devenit mai bune sau mai rele, asta n-o pot şti. Drept care, încalec pe-o şea...\" Chiar dacă în limba română \"şea\" se scrie şi se citeşte \"şa\", noi am crezut, totuşi, că autorul, dominat evident de trăiri defetiste, a hotărât să lase, naibii, poezia şi să-şi încerce norocul, având, probabil, şi avantajul numelui, la concursurile de rodeo. Da\' de unde! Domnia sa a plecat să-şi aducă ajutoare: ba o proptea valorică, în persoana domnului Mircea Ivănescu (cum de-o fi acceptat, nu ştim! sau ştim!), ba spiritul critic hedonist al fetelor de la Play-boy, reprezentate literar de domnul Dan-Silviu Boerescu, ba o şleahtă de flaşnetari, clopotari, ghicitori în zaţ liric (răsăriţi ca ciupercile după ploaie sau ca profesorii universitari ori doctorii-în-ceva după \'90), care s-au înghesuit să crape encomiastic în patru poetica acestui geniu cu aripile frânte, care, la fel ca şi alte genii pălite, îşi scrie fişa biobibliografică de nici nu spui că n-ar urmări, prin aceasta, obţinerea unui apartament sau a unei butelii de aragaz din vremurile apuse. Dar toate acestea ne lasă reci. Nu ne impresionează cu nimic, dimpotrivă, considerăm că domnia sa şi-a făcut datoria, pe de o parte, aducându-ne un exemplu temeinic de cum nu trebuie să se scrie poezie, iar, pe de altă parte, lustruind şi mai bine oglinda literaturii române de la 1990 încoace ― ce vrei! printr-un punct exterior poeziei trec mai mulţi poeţi paraleli cu ea, nu numai unul.
Ceea ce, însă, ne deranjează este faptul că, un domn, Dumitru Chioaru, de care n-au auzit nici gâştele domestice ale vecinului meu şi nici cele sălbatice ale doamnei Selma Lagerlöf, vine şi, luându-ne de proşti, scrie o aşa-zisă postfaţă, prin care încearcă să ne bage în cap, la mişto, pe lângă alte lucruri, că \"De la Ovidiu la Saint-John Perse şi Ion Vinea, tema exilului a inspirat o poezie de mare rezonanţă lirică, în tradiţia căreia autorul Exilului într-un oraş imperial se înscrie cu o notă specifică.\" Da. Numai că acea notă specifică a \"poetului\" constă în scrierea greşită a adverbului \"abia\". Deh! aşa vor muşchii lui să scrie, greşit: \"abea\". Ce, domnul Chioaru, cum face pe criticul literar! De ce? Pentru că şi-n critica literară, sau, mai bine zis, în pseudocritică, funcţionează un dicteu automat ce declanşează uzanţele tehnice de scriere pe care n-am nici un chef să le înşir aici ― adică, un soi de scamatorie, de prestidigitaţie verbală, dacă-mi este permisă sintagma, cu ajutorul căreia poţi spune orice despre oricine. Ia, ziceţi că nu-i aşa!
Dar pentru că poarta, prin vechimea ei, nu-mi atrage, sub nici o formă, privirile, îmi arunc ochii pe gardul vecinului, descifrând printre leaţurile critice opinia domnului Hegel, despre care se spune că ar fi fost filosof, şi nu alta (nu tu cititor în palma de pe obraz, nu tu crescător de iepuraşi play-boy, nu tu vrăjitor, la drum de seară, în literatură comparată) ― prin urmare, citez: \"(...) poezia trebuie să evite în modul ei de exprimare tot ce ne-ar putea coborâ în cotidianul banal al prozei.\"
Ei, acu-i acu\'! Ia să deschidem noi cartea, la întâmplare, adică unde-o da dumnezeu, şi să extragem câteva rânduri, pe care le vom bate în cuie, aici, într-un colţ al gardului, pentru a vedea nu numai dacă domnul Văcărescu este în ton cu spusele domnului Hegel, dar şi legătura dintre văcăreasca poezie şi marea poezie a lumii: \"Ai apărut dintr-o dată în faţa mea / erai îmbrăcată în fusta scurtă din piele neagră / iar părul ţi se revărsa pe spate peste umerii fragili / peste bluza imaculată / iată ce imagine simplă şi rafinată mi-am zis / încetinindu-mi paşii ca să te văd mai bine / în soarele triumfător al dimineţii de iunie / apoi oprindu-mă de-a binelea şi privind pieziş / erai machiată perfect dar un pic prea pronunţat pentru gustul meu / poate desuet clasic aş spune mai degrabă / în mâna dreaptă duceai geanta diplomat din piele vişinie / cu mâner şi balamale aurii în care eram sigur că nu ai rujul şi parfumurile şi piaptănul şi toate celelalte nimicuri (...)\" (ş.a.m.d., nu ne pierdem vremea), pagina 38, \"În Piaţa mare a oraşului\", sau, pagina 71, \"Poveste de dragoste\": \"Râdeam cu amicii la intrarea în parc. / Povesteam bineînţeles despre fete, îndreptându-ne / băţoşi spre alte şi alte întâmplări în jurul unei mese / încărcate cu sticle de bere, în fumul ţigărilor ieftine. / Asta însemna pentru noi, despre fete vreau să zic, / pentru noi abea ieşiţi din pubertate, orice persoană de / sex opus care se îndupleca sau nu după o săptămână, (...)\".
După cum se poate observa, domnul Văcărescu şi prietenii săi, strângând cu uşa muzele, numesc poezie orice scur-sură prozaică aşezată grafic în pagină după tiparniţa poetică, iar dacă autorul bazaconiilor îţi este amic sau pilă balcanică, treaptă mioritică sau mână care să spele româneşte altă mână, atunci \"creaţia\" sa devine brusc mărturie a \"genialităţii\" sale, comparabilă cu marile opere ale lumii, ba chiar le şi depăşeşte prin aducerea unei \"note specifice\" ― că doar nu te doare nici gura, nici peniţa şi nici tasta. Or, despre o asemenea scriere nici de rău n-ai ce să vorbeşti, mai ales că, în cazul nostru, domnul Văcărescu, undeva pe la pagina 46, într-o clipă de luciditate, se manifestă reverenţios şi spune: \"... mă scuz că exist...\"
Nu face nimic! Stai liniştit, dom\'le! Existenţa dumitale poetică ne este atât de indiferentă, încât te-am şi putea lăuda, dar, pentru că eu şi vecinul meu ţinem morţiş să încheiem într-o notă ionesciană, îţi spunem şi mai simplu: NU!

Ancelin ROSETI (din ciclul de cronici-pamflet \"Scriitorul de garduri\")