Editia a doua, revazuta Traducere din limba turca, note si glosar de Luminita Munteanu   Premiul Nobel pentru Literatura 2006   „Un roman extraordinar…Pamuk, cu inteligenta sa lucida, dar si prin arabescurile pe care le descriu introspectiile sale, aminteste de Proust.” (John Updike, The New Yorker)   „Orhan Pamuk nu este altceva decit cronicarul fidel al propriei constiinte, al unei lumi nascute din diferentele dintre Orient si Occident si al unui subiect care a framintat mintile unor ginditori celebri, precum Heidegger sau Derrida. Romanul sau este o meditatie despre autenticitate si originalitate, o opera construita ambitios pe mai multe niveluri dintr-odata.” (Chicago Tribune)   „Sa spui ca Ma numesc Rosu este un roman politist e ca si cum ai spune ca Fratii Karamazov e roman politist: nu-i nimic mai adevarat, doar ca romanul lui Pamuk este atit de complex, in asa masura reuseste sa rupa limitele dintre genuri, incit afirmatia nu mai are nici un rost.” (Times Literary Supplement)   „Deodata, ceva mi-a navalit in minte cu atita repeziciune, incit, pina sa pricep despre ce era vorba, mina mea grasuta apucase deja condeiul si prinsese a schita, incepind de la piciorul sting din fata, inaltat in aer, acel cal miraculos pe care nimeni altul nu si l-ar fi putut imagina. Dupa ce am legat degraba piciorul de trup, am trasat, cu indrazneala, cu iuteala, cu nesat, doua linii arcuite despre care, daca le-ati fi vazut, ati fi spus: «Omul acesta plin de iscusinta pare a fi caligraf, nu pictor!».” (Orhan Pamuk)   „Poate ca ati inteles pina acum: pentru oameni ca mine, adica pentru cunoscatorii intr-ale amaraciunii, care preschimba in cele din urma dragostea si suferinta, fericirea si lipsurile in pretextul unei vesnice singuratati, nu exista mari bucurii in viata, dupa cum nu exista nici mari tristeti. Nu spun ca nu-i pricepem pe ceilalti atunci cind sufletele le sint ravasite de asemenea simtaminte; dimpotriva, ii intelegem peste poate pe cei care le traiesc pina la capat. Ceea ce nu pricepem este strania neliniste in care se cufunda sufletul in asemenea clipe. Aceasta neliniste tacuta, care ne intuneca mintea si sufletul, ia locul bucuriei si tristetii pe care ar trebui, de fapt, sa le incercam.” (Orhan Pamuk)